31 octombrie 2013

Am iesit dintre  ruine  si  m-am sprijinit  de un  copac. El  s-a  sprijit  de mine. Tremuram  amandoi. Din  genunchi imi  curgea  sange. Imi  era   frig. Afara erau  40 de   grade. In  spatele  meu  blocul  nu  mai  era. Copacul m-a luat  dupa  umeri.  Ni  s-a  facut  frica  amandurora.

22 ianuarie 2013

War is over



Mi-a spus intr-un sms  sa  ne  vedem  intr-o  juma de   ora  la intrarea din parc  pe  banca aceea, aia pe  care o stiu eu  foarte bine. I-am raspuns  ca doar  ce  am  facut  baie si ca  nu  ies  cu  parul  ud  afara. El insista  si-mi  zice  ca  vrea sa  ne  vedem, ca este  deja  acolo si ma  asteapta. Eu imi trag  blugii pe  mine, iau  hanoracul rosu  cu  gluga, ma incalt  si trag usa. Cobor in  graba  doua  etaje, deschid usa de la intrarea in bloc  vecinei de la 3. Din fatza blocului pana la  banca aceea fac fix  8  minute daca  merg repede. Inima imi bate  mai tare  ca  de  obicei , imi bag  mainile in buzunarele  hanoracului pentru ca  au inceput sa  tremure si  zgarii cu unghia  tipla pachetului de  tigari. Nu  ne-am mai  vazut de  4 luni. Merg incet, imi reglez respiratia si imi zic sa ma astepte.  Nu am telefonul la mine, nu am  castile sa ascult muzica, tot ce fac este sa pun un picior in fatza celuilalt si sa imping asflatul putin in spate. Il vad. Ma asteapta cocotzat cu  fundul pe  spatarul bancii, picioarele desfacute, coatele sprijinite pe genunchi.  Nu ma vede, se joaca cu bricheta lui  Zippo inchizand si  deschizand capacul ei.  Sunt la 5 metri de el. Cred.  E imbracat intr-un  hanorac verde inchis. Are parul strans in coada. Ridica privirea si  ma  vede. Imi zambeste  ridicand o spranceana.  Asa face  el cand  vrea sa  fie  sarmant.  Eu  nu-i  zambesc. Asa fac eu  cateodata. Parca  a  mai  slabit putin. Ma opresc in fatza lui, imi scot o tigara si mi-o aprind. El se trage in dreapta bancii si cu   palma stanga bate de  doua ori lemnul din locul ramas liber.  Vino langa mine.  Trag fumul  adanc in  mine, il expir si dau  din  cap. Nu, stau  bine aici. 30 de  cm de aer ne despart, 30 de cm de  beton armat transparent. Distanta care imi da  mie siguranta. Un pas  in fatza din partea mea ar fi primul pas catre capitulare, restul fiind  mers in  genunchi. Un pas in fatza din partea lui  nu ar  fi decat revendicarea unui tinut ce i-a apartinut. Ne pastram distanta si  armatele in alerta.  De ce m-ai chemat? Voiam sa te  vad.  Si scutul meu invizibil s-a dezactivat, arcasii  mi-au lesinat toti, tunurile mele s-au  transformat in baloane de sapun. Mai apara-te daca  mai ai cu  cine. Sau cu ce. Nici genunchii nu-s in stare sa-mi tina  greutatea.  Dar  stau in  fatza lui si  ma  tin tare.  Rare au fost  momentele  cand il puteam privi in ochi la  aproximativ  acelasi nivel. Ma intreba  ce  face  mama.  Niciodata  nu  si-a  dus  atacul unde  m-as  fi  asteptat sa  loveasca. Where's the  fun in that?  Ma intreaba ce  am facut in ultimul timp. Eu imi aprind  alta  tigara. Fumezi cam mult. Esti  nervoasa?  Rad si ii  zic ca  nu  am de ce, dar  ar fi bine  sa-mi  zica motivul intrevederii pentru ca  de  vazut  m-a vazut . Vreau sa  vii  cu  mine.  Sa traim impreuna, doar noi doi.  Il intreb daca asta este un fel de  cerere in casatorie. Poate fi.   Sunt uluita. Mi-as  fi  dorit sa-mi  zica asta fix acum un  an. Mi l-am  dorit, nu stiu daca  la  modul  forever, mi l-am  dorit carnal, in  mine  chiar  daca prezenta  lui  ma  umplea  de  otrava. Acum  mi se  da.  Cand  coboara  armele  si  arboreaza  steagul  alb, cand  este  accesibil, devine  brusc  neinteresant. Ii  rad in fatza  si ii  spun ca  el stie  foarte  bine ca  asta  e imposibil. Ca  am viata  mea in  alta parte  si  el stie  foarte  bine  ca  ne-am  manca  ficatii. Artileria   mea  grea  se regrupeaza, isi  aduna  fortele si porneste atacul. Ii zic ca oricum nu este pentru  mine.  Ploaia  mea de  sageti cu foc il lasa  descoperit. Intr-o ultima incercare ma intreaba  daca-s sigura ca am inteles. Armata  mea e  mai puternica. Macar de  data asta. Ii spun pe  un ton calm, relaxat, lasand cuvintele sa-mi cada usor din gura. Am inteles foarte  bine si  nu vreau. Atacul este reusit, batalia castigata. Se ridica in picioare, bulversat de raspunsul meu incearca o amenintare.  De acum incolo nu ma mai  cunosti. Daca ne intalnim cumva sa treci pe partea cealalta a strazii. Nu  ma  vei  saluta, nu te  vei  uita  la  mine. Stii de  ce  sunt in stare. Da, se  voia a  fi o  amenintare, dar la  mine  au  ajuns  doar  niste  schelalaieli.  Armata  mea isi trambiteaza victoria in timp ce eu  vad  cei 190 de cm  indepartandu-se  de  mine. Ii  bat  pe  spate si  le  zic  bravo baieti.




19 ianuarie 2013

One for tomorrow, one just for today

Mi-am lasat temerile, meschinariile , egoismul, minciunile si  amintirile pe presul din fatza usii asa cum faci cand te descalti inainte de a intra in casa cuiva. Eram goala ca  o  foaie A4 pe  care  poti scrie  orice, mi-am dres glasul, mi-am pocnit din degete, am strans pumnul in  timp ce ma uitam in  dreapta ( ca  si cum  mi-ar  fi fost  frica sa  nu  ma  vada  cineva) si am ciocanit de  doua  ori la  usa.  Scurt, repede, un, doi. Aveam mari  emotii. Cu  urechea ciulita  sa  prind  vreun zgomot de  pasi de  dincolo, am  asteptat  tinandu-mi respiratia. Mi-am zis ca  poate  nu se  aude  ciocanitul  meu, sa mai incerc,  putin  mai  tare. Si -am  batut.  De data  asta de  trei ori.  M-am dat  un pas  inapoi fiind  sigura ca  acum sunt  auzita, ca  mi se  va  deschide  usa  si o  voce imi  va  spune  hai incoa.  Dar  usa  statea  nemiscata. M-am  apropiat de  ea si-am  apasat pe  clanta, zambind la gandul ca   uite  ce  proasta sunt  eu ca  bat la o  usa  dechisa. Dar era incuiata.  M-am ridicat pe  varfuri sa  ma uit  pe vizor, dar ce sa  vezi  din afara inauntru? Si atunci  am inceput  sa  bat. Un vecin  a trecut pe  langa  mine  zicandu-mi   nu te  mai  agita, nu e  nimeni acasa. Si-am  batut  cu  mainile  si  picioarele in usa, si-am  batut  mult pana  am  obosit  si  nu-mi raspundea nimeni.  Mi-am tras  mucii, mi-am strans  catrafusele  si  am pornit  spre  piata. Piata in care se  vinde  totul. M-am  aranjat, mi-am  mascat  vanataile  si  ranile , m-am  machiat  si  mi-am  asezat  marfa. Am pus in fata ce era  mai  frumos, placut sau  eye-catching ( tehnica de  marketing ). Am zambit   fiecarui potential   cumparator ca  asa  am invatat  eu ca se  face ( da, tot tehnica  de  marketing). Dar nimeni  nu voia  sa cumpere de la  mine. Ei stiau smecheria si  cereau sa le vada p-alea mai din spate. Asta-i  cam  decolorata, uite  asta e  ciobita putin., cum sa  duc  acasa  asa  ceva? Si  am  aprobat  si  cumparatorii s-au imputinat, pietarii  isi  strageau  marfa, isi  faceau  monetarul razand si se  duceau la  casele lor. Afara se  intuneca, in piata  am  ramas  doar  eu  si maturatorii stradali, semn ca, gata,  s-a terminat. Ca intr-un  bar cand se  apropie  de ora inchiderii, ospatarii se uita lung la tine, te  intreaba daca  mai  doresti sa  comanzi ceva si incep sa   puna scaunele  pe  mese. Adica  hai,   simte-te  si  pleaca acasa. Mi-am strans  marfa, nici  mai  multa  si  nici  mai  putina, ceva  mai  ciobita, ceva  mai  murdara si  cu  siguranta  mai  veche cu inca  o zi. Nu  ma  mai  ia nimeni  asa. E clar.




20 noiembrie 2012

Ma asez pe  scaun, pornesc  muzica  si ma uit pe geam. Si stalpii fug in  directia  diametral opusa, ei perfect drepti, inaltati pe  varfuri, sus, cat mai sus, asezati la aceeasi distanta, si cand trec de ei am impresia ca  am trecut de un milestone, si-s cumva mai aproape ( de ce anume?) si uite asa mai trece un stalp, si inca unul si pe asta-i un afis chicios ca a venit circul in oras si lumea nu vorbeste niciodata de circul din noi, din mine si din tine, dar evident ca lumea  va aplauda la circ si  va  rade, dar  clovnii  nu-s decat  tristi  si  macabri si animalele alea  sunt  doar infometate si  batute si ... haituite, asa, cam  ca noi, dar  bineinteles ca pana la urma acrobatul va termina triplul salt cu o  reverenta si atunci peste  el vor cadea ropote de  aplauze. Publicul e in extaz  fara plasa de siguranta. Si el va  zambi publicului, fiind de fapt  fericit ca  nu a  murit azi. Ca asa-i la   circ. Autobuzul opreste, oameni coboara, oameni urca, unii raman pentru inca  alte  cateva  statii, altii isi  fac loc mai  aproape de  usa. Coborati la prima? Eu habar  nu am unde  sunt. Trebuia sa  ajung acasa. Dar m-am urcat in  autobuzul gresit.  Ma tot uit pe ecranul ala unde se  afiseaza statiile si  nu-mi  suna nici un nume  cunoscut. Oamenii sunt foarte seriosi. S-au inchis usile. Ne mai suportam putin, inca 2 minute. Imi aduc aminte de  autobuzele alea vechi, alea cu  trepte. Cum nu se  inchideau  usile pentru  ca  erau prea multi  oameni inauntru, cum  se gasea mereu cineva sa impinga si  sa tipa  haide domn'le mai sus ca  e loc,  si impingea si impingea si usile nu-i puteau  cuprinde  pe toti si  altcineva ii  raspundea  un' te-mpingi asa, nu vezi ca nu mai e loc?!. Si soferul apasa iar butonul de inchis usile, oamenii se impingeau hai hai ca nu pleaca autobuzul pana nu s-au inchis usile.  Noroc  ca usile nu pot  vorbi. Aceeasi disperare ca a ambulantei blocata intr-o intersectie.
Imi doresc  sa ajung in gara, sa-mi aleg o linie la intamplare, poate 5, poate 9 si sa ma urc in tren. Fara bagaje, fara destinatie.  Asta-i trenul de Timisoara? Eu sa ridic din umeri zicand O fi, nu stiu, asta-i trenul meu. 

3 noiembrie 2012



Sa-ti vina sa strigi si sa nu poti pentru ca nu stii cum, pentru ca nu ai cuvintele la tine si nici consoanele si nici vocalele, stii  ca trebuie  sa deschizi gura  si sa  impingi un  tipat dinauntrul tau. Si  vezi pe jos, in tine,  cioburi de litere aruncate alandala si nu stii  cum se  te  apleci sa le iei in  maini. si  sa  le  azvarli afara  din tine. Dar nu  iese nimic. Nici macar  un harait. Cat de  eliberator ar fi un tipat. E ca  atunci cand  stai  aplecat deasupra  Wc-ului  si iti  vine sa vomiti si  icnesti, te simti  grea si plina si  voma-ti  sta  fix in  gat incat ti-e greu sa  respiri, si  cu  toate  astea  tot  nu poti sa  vomiti. Si pastrezi totul in tine. Cuvintele  sunt doar neputinta  de  a  striga. Sau lenea. Sau teama ca batalia asta-i deja pierduta. Si atunci iti  zici ACUM! De ce fugi?Sa ai pentru cateva  secunde  nebunia si  curajul de a striga  si sa  nu-ti  vina  nici  un  ecou  inapoi. Si sa stai asa incremenita, intr-o asteptare tampa. Si  nu-ti  vine  nici un  raspuns. Pedeapsa  cea  mai  mare  este  nepasarea.  Zi ceva. Stii momentul ala infim, clipa aia, secunda, milisecunda sau nanosecunda in care realizezi ca vei cadea? Atunci cand te impiedici de ceva, dar nu vezi de ce anume te-ai impiedicat, nici  nu stii ca  te  vei impiedica, dar simti ca o sa pierzi contactul cu pamatul, ca  ai  inselat   putin gravitatia ca apoi sa te lovesti  dureros de asfalt.Si ughh doare. Nu o  sa invat niciodata sa  cad  frumos. Nu-ti  ramane decat sa   contorizezi daunele. Un genunchi lovit, o  vanataie in  cot... da, se putea si  mai  rau de  atat. Ne scuturam de  praf si mergem inainte. Obligatoriu inainte, ca la  semnele  de  circulatie.

24 octombrie 2012

Little drop of poison





Pentru cat  timp  te  mai  am?
40 de  minute  sau pana  cand ma lasa  bateria depinde care  se intampla  primul.
Cand vii?
La 12 aterizez. Te  sun cum ajung.
Hai  mai repede.

Mi-e cam  teama. Nu stiu cum e sa  conduci o  masina  turata fara  frane, dar  cred ca sentimentul e  acelasi.
Stii, inainte de a te  cunoaste  viata  mea  era  monotona. Acum parca  a  explodat  bomba  de  la  Hiroshima. KABOUM.
 
 
Mi-a luat capul in palmele lui si  mi-a spus
sa nu te puna dracu sa dispari. 
Si de ce as face asta?
Nu stiu...sa nu dispari. Da?
Nu am de ce sa o fac.
M-am intors cu spatele  la  el, mi-am  sprijinit  coatele  pe un gard, si-a pus  bratele in jurul  meu si  ne-am uitat  amandoi la  ratele  din IOR.


Stii, acolo, in Giugiu, ma intrebam cand o sa  ma  saruti?
Stii, acolo, in Giugiu, ma intrebam cand  o sa  te  sarut? Muream de pofta sa o  fac. De cand  te-am vazut.


Zambesc aiurea asa ca  vaca, fara motiv, si oamenii se uita ciudat la mine.
Stiu, am observat si eu  zambetul asta tamp de  dimineata in oglinda.


Isi trece degetele din parul  meu si  mi-l da  dupa urechi.
Esti  frumoasa. 
Eu rad si  nu stiu ce  sa zic, ma  rusinez si imi pun  capul pe  pieptul lui uitandu-ma prin geam.

 Si dupa ceva timp mi-e dor-ul  meu  nu s-a  mai potrivit cu si  mie-ul lui.

Pacat ca imi placeai. Pacat ca  ma crezi asa  proasta. Pacat ca minti asa  prost.


 

 

 

24 august 2012

Nevermore

M-a asezat cu capul pe umar  si  mi-am afundat fatza in parul lui. Un par lung, negru, curat si drept. L-am privit si i-am zis  niciodata.  Uh, si ce emotii aveam.  A privit mirat  in jos, spre  mine, niciodata? Am incuviintat din cap. Si-a mutat privirea in gol. Pentru cateva secunde m-a crezut. Pentru cateva secunde m-am crezut.Apoi am tacut prelungind momentul. Apoi ceasul a sunat.

22 august 2012

No surprises




 cumva  se  instalase o  liniste  apasatoare intre  noi,  o  liniste   ciudata , linistea  aia cand   nu  mai  ai  ce  sa   spui, si te gandesti  sa incropesti  ceva, sa   zici  ceva, orice, numai sa  spargi cumva   linistea  aia,  si cu  cat te  gandesti  mai mult cu atat  nu  gasesti  nici un  liant,  o sfoara pe  care  sa  i-o   arunci, o ancora, un carlig, ai arunca  si un capat de  ata numai sa   se  incropeasca ceva pentru  ca pur si simplu  nu  mai   suporti linistea aia , iti urla toate urechile, toate scaritzele, ciocanele si  nicovalele se lovesc dureros si timpanul si firele de   par iti vibreaza puternic si te intrebi daca  ai  surzit, poate   ai  surzit de nu mai  auzi  nimic, poate   nici   creierul nu  mai functioneaza, ideile refuza sa apara. Totul se amplifica, exact ca un bulgare de zapada rostogolindu-se, marindu-se infricosator, Si  simt  cum linistea  aia  incepe  sa  capete  consistenta, sa  devina pastoasa, apoi grea, se solidifica,  din ce in ce mai grea, direct proportionala cu timpul, si acum devine atunci si linistea mai ia un kilogram cu fiecare atunci adaugat, si  mie mi-e greu sa respir  si imi apasa toate celulele, si parca celulele mele nu mai sunt celule ci urechi in miniatura   si simt cum ma umplu toata de ele ca atunci cand ai pojar. Sunt plina si  mi-e scarba si as  urla, distanta dintre noi se mareste si  mi-e greu sa indur toate astea fara a putea verbaliza ceva, sau macar icni. Si ma uit la tine, dar  tu  nu  te uiti  la mine si nu stiu ce sa fac sa ma vezi, mi-e  teama ca   tot aerul dintre  noi  se  va transforma in ciment.Si ce  dracu  ne   facem atunci?

15 august 2012

Cu o  zi inainte  mi-a trimis  pozele  astea, cu  mesajul ca  trebuie  sa   vin o data  sa  vad.





Am   uitat  sa-ti  zic  ca  pe  aici   trebuie  sa   urcam
Pe   bune, zic   eu  uitandu-ma in sus   la  scara de   incendiu  ce   dadea  pe   terasa  blocului. Pai  ma   tine  pe   mine  scara  asta?
Te tine, cum sa  nu?imi  zice  el  zambind.
De cand   eram  mica  mi se pareau   foarte  antipatice  scarile de incendiu. Apoi m-a  apucat   frica  de  inaltime, de cadere, mi-am  facut multe  scenarii  cum as   putea  sa  mor  acolo, ba ca se  desprinde  scara, ba ca se   rupe o bara  metalica, ba ca ma  ia  ameteala. Nu  stiu daca  am  neaparat  fobie  de  inaltimi, dar  mi-e teama de cadere. In majoritatea  viselor mele cad si  ma trezesc foarte speriata. Dar m-am urcat. Si  dupa ce  mi s-a normalizat pulsul mi-a placut ce  am   vazut. M-am uitat in jur lasand o distanta  considerabila intre marginea terasei si  mine. Mi-a adus  o  patura  si  multe  perne  si  am  stat  sub  cea  mai mare cutie de Pepsi ever. Din cand  in  cand  ma   uitam  la   cutie daca o sa se  desprinda si o sa  cada pe  noi?  Nu  se  desprinde, nu are  cum,imi   raspunde  razand . Dar  acolo  se poate  urca? Da,uite sunt scari. Pfff, nu  m-as duce acolo nici sa ma platesti. Si in soarele dupa-amiezei, cu un vant placut am stat  si  am povestit. Ma mai  ridicam   din  cand in cand   in  fund  si  ma uitam in jur. Mi-a fost dor de Bucuresti :)

11 august 2012

Silence is sexy

S-a oprit. In  linistea inghetata, sunetul propiei respiratii nu era  decat   un zgomot  asurzitor. A tras aer in piept si si-a oprit respiratia. Isi simtea pulsul in timpan. Bum-bum...bum-bum.Inchide ochii doar ca sa deruleze scena, sa reuseasca sa gaseasca momentul infrangerii, momentul in care a pierdut controlul. Poate cand i-a deschis usa...poate prima palma primita imedita dupa ce el a intrat inauntru, palma care i-a ars obrazul, a fortat-o sa-si intoarca capul,  ca apoi sa-si ridice privirea si sa-i spuna fara cuvinte asta a fost tot? Cumva el a simtit toate astea, ezitarile ei nu erau decat un  hai vino lasciv. Dar astea  nu au  fost decat in inchipuirea ei. Da drumul aerului din plamani si-l simte impersonal. Ca si cum aerul s-ar fi transformat intr-o bila de plastilina care se   deformeaza la fiecare lovitura  de  perete. Nu, momentul acela pe care  il  cauta  ea  nu  era  ieri. Nici  azi, nici  acum   doua  zile. Era cu ani in urma, poate  chiar inainte sa   se   fi  nascut. Rade la acest gand. Predispozitie  genetica, fatalitate,  my ass. De fapt unde   vor  ajunge  toate  astea? Se tranteste pe  fotoliu si ia in  mana   telefonul. Stie ca  la celalat capat va fi  mereu  cineva. Dar acum nu are pe  cine  suna. Si ca trasnita isi aduce  aminte de   renuntare, de cum si-a  lasat  mandria intr-un  vagon de  metrou, de  fuga, de lungile conversatii in care se  certau, se impacau,  se injurau, se iubeau, de rani care nu se  vad, de o alergatura inutila, de  cautari, gesturi care  inseamnau  mai  mult  decat  vorbe. De  zbor. De cum vibra in perfecta concordanta telefonul cand  suna a  mesaj. Acum e doar liniste. O liniste apasatoare, cleioasa care-i incetineste miscarile si rationamentul.Insinuanta ca o femeie usoara.  Si-ar  aprinde  o   tigara  dar  nu  ar   suporta sunetul tutunului  arzand. Deblocheaza tastatura. Ar vrea sa-l sune. Dar e prea tarziu acum si nu are ce sa-i spuna. Si penibilitatea  momentului  ii aduce  aminte de  o piesa  de  teatru  vazuta in care   o ea  refuzand  despartirea ramane legata de  telefon. Nu de  aparatul propriu zis  ci de  el. Si e atat de  patetica si  victima  cum  numai   o  femeie care  iubeste  poate  fi.Se  ridica  greoi si se taraste pana la pat. Se aseaza pe o parte, apoi se tranteste pe  burta. Si simte o greutate ce o apasa, doua brate ce o cuprind si o respiratie in ureche. Dar ea stie ca este singura. Nu are cine sa intre in casa. Simte furnicaturi pe tot corpul  ca atunci  cand ti-a amortit o  mana si i se face  brusc frig. Dar ii este cumva bine in  inclestarea aceea imateriala. Si se gadeste ca daca s-ar misca putin totul ar disparea. Asa ca ramane acolo, intepenita, intre niste  brate mari  grele. Linistea e sparta doar de o respiratia care  nu este a ei.


De trei  zile incerc  sa-mi  dau  seama   unde  as  vrea  sa   ajung  cu  textul asta. As putea  ajunge  oriunde  cu  el, l-as  putea  modela  dupa   bunul plac. Stiu  asta. Problema  e  ca  nu  stiu in  ce  directie  sa o iau. Deci il  las  asa  cu   speranta  ca  il   voi  continua  candva. Undeva, candva  mi-ar   fi placut  sa  se  intample  toate  astea.


Cam despre asta e  vorba http://www.youtube.com/watch?v=hex6IErt9do