Lolita
31 octombrie 2013
22 ianuarie 2013
War is over
Mi-a spus intr-un sms
sa ne vedem
intr-o juma de ora
la intrarea din parc pe banca aceea, aia pe care o stiu eu foarte bine. I-am raspuns ca doar
ce am facut
baie si ca nu ies
cu parul ud
afara. El insista si-mi zice
ca vrea sa ne
vedem, ca este deja acolo si ma
asteapta. Eu imi trag blugii
pe mine, iau hanoracul rosu cu
gluga, ma incalt si trag usa.
Cobor in graba doua
etaje, deschid usa de la intrarea in bloc vecinei de la 3. Din fatza blocului pana
la banca aceea fac fix 8
minute daca merg repede. Inima
imi bate mai tare ca
de obicei , imi bag mainile in buzunarele hanoracului pentru ca au inceput sa
tremure si zgarii cu unghia tipla pachetului de tigari. Nu
ne-am mai vazut de 4 luni. Merg incet, imi reglez respiratia si
imi zic sa ma astepte. Nu am telefonul
la mine, nu am castile sa ascult muzica,
tot ce fac este sa pun un picior in fatza celuilalt si sa imping asflatul putin
in spate. Il vad. Ma asteapta cocotzat cu
fundul pe spatarul bancii,
picioarele desfacute, coatele sprijinite pe genunchi. Nu ma vede, se joaca cu bricheta lui Zippo inchizand si deschizand capacul ei. Sunt la 5 metri de el. Cred. E imbracat intr-un hanorac verde inchis. Are parul strans in
coada. Ridica privirea si ma vede. Imi zambeste ridicand o spranceana. Asa face
el cand vrea sa fie
sarmant. Eu nu-i
zambesc. Asa fac eu cateodata.
Parca a
mai slabit putin. Ma opresc in
fatza lui, imi scot o tigara si mi-o aprind. El se trage in dreapta bancii si
cu palma stanga bate de doua ori lemnul din locul ramas liber. Vino
langa mine. Trag fumul adanc in
mine, il expir si dau din cap. Nu,
stau bine aici. 30 de cm de aer ne despart, 30 de cm de beton armat transparent. Distanta care imi
da mie siguranta. Un pas in fatza din partea mea ar fi primul pas
catre capitulare, restul fiind mers
in genunchi. Un pas in fatza din partea
lui nu ar fi decat revendicarea unui tinut ce i-a
apartinut. Ne pastram distanta si
armatele in alerta. De ce m-ai chemat? Voiam sa te vad. Si scutul meu invizibil s-a dezactivat,
arcasii mi-au lesinat toti, tunurile
mele s-au transformat in baloane de
sapun. Mai apara-te daca mai ai cu cine. Sau cu ce. Nici genunchii nu-s in stare
sa-mi tina greutatea. Dar
stau in fatza lui si ma tin
tare. Rare au fost momentele
cand il puteam privi in ochi la
aproximativ acelasi nivel. Ma
intreba ce face mama.
Niciodata nu si-a
dus atacul unde m-as
fi asteptat sa loveasca. Where's the fun in that?
Ma intreaba ce am facut in
ultimul timp. Eu imi aprind alta tigara. Fumezi
cam mult. Esti nervoasa? Rad si ii
zic ca nu am de ce, dar
ar fi bine sa-mi zica motivul intrevederii pentru ca de
vazut m-a vazut . Vreau sa
vii cu mine.
Sa traim impreuna, doar noi doi. Il intreb daca asta este un fel de cerere in casatorie. Poate fi. Sunt uluita. Mi-as fi
dorit sa-mi zica asta fix acum
un an. Mi l-am dorit, nu stiu daca la
modul forever, mi l-am dorit carnal, in mine
chiar daca prezenta lui
ma umplea de
otrava. Acum mi se da.
Cand coboara armele
si arboreaza steagul
alb, cand este accesibil, devine brusc
neinteresant. Ii rad in
fatza si ii spun ca
el stie foarte bine ca
asta e imposibil. Ca am viata
mea in alta parte si el
stie foarte bine
ca ne-am manca
ficatii. Artileria mea grea
se regrupeaza, isi aduna fortele si porneste atacul. Ii zic ca oricum
nu este pentru mine. Ploaia
mea de sageti cu foc il lasa descoperit. Intr-o ultima incercare ma
intreaba daca-s sigura ca am inteles.
Armata mea e mai puternica. Macar de data asta. Ii spun pe un ton calm, relaxat, lasand cuvintele sa-mi
cada usor din gura. Am inteles foarte
bine si nu vreau. Atacul este
reusit, batalia castigata. Se ridica in picioare, bulversat de raspunsul meu
incearca o amenintare. De acum incolo nu ma mai cunosti. Daca ne intalnim cumva sa treci pe
partea cealalta a strazii. Nu ma vei
saluta, nu te vei uita
la mine. Stii de ce
sunt in stare. Da, se voia
a fi o
amenintare, dar la mine au
ajuns doar niste
schelalaieli. Armata
mea isi trambiteaza victoria in timp ce eu vad
cei 190 de cm indepartandu-se de
mine. Ii bat pe
spate si le zic bravo baieti.
19 ianuarie 2013
One for tomorrow, one just for today
Mi-am lasat temerile, meschinariile , egoismul, minciunile si
amintirile pe presul din fatza usii asa cum faci cand te descalti
inainte de a intra in casa cuiva. Eram goala ca o foaie A4 pe care
poti scrie orice, mi-am dres glasul, mi-am pocnit din degete, am strans
pumnul in timp ce ma uitam in dreapta ( ca si cum mi-ar fi fost
frica sa nu ma vada cineva) si am ciocanit de doua ori la usa.
Scurt, repede, un, doi. Aveam mari emotii. Cu urechea ciulita sa
prind vreun zgomot de pasi de dincolo, am asteptat tinandu-mi
respiratia. Mi-am zis ca poate nu se aude ciocanitul meu, sa mai
incerc, putin mai tare. Si -am batut. De data asta de trei ori.
M-am dat un pas inapoi fiind sigura ca acum sunt auzita, ca mi se
va deschide usa si o voce imi va spune hai incoa. Dar usa statea nemiscata. M-am apropiat de ea
si-am apasat pe clanta, zambind la gandul ca uite ce proasta
sunt eu ca bat la o usa dechisa. Dar era incuiata. M-am ridicat pe
varfuri sa ma uit pe vizor, dar ce sa vezi din afara inauntru? Si
atunci am inceput sa bat. Un vecin a trecut pe langa mine
zicandu-mi nu te mai agita, nu e nimeni acasa. Si-am batut
cu mainile si picioarele in usa, si-am batut mult pana am
obosit si nu-mi raspundea nimeni. Mi-am tras mucii, mi-am strans
catrafusele si am pornit spre piata. Piata in care se vinde totul.
M-am aranjat, mi-am mascat vanataile si ranile , m-am machiat
si mi-am asezat marfa. Am pus in fata ce era mai frumos, placut
sau eye-catching ( tehnica de marketing ). Am zambit fiecarui
potential cumparator ca asa am invatat eu ca se face ( da, tot
tehnica de marketing). Dar nimeni nu voia sa cumpere de la mine. Ei
stiau smecheria si cereau sa le vada p-alea mai din spate. Asta-i cam decolorata, uite asta e ciobita putin., cum sa duc acasa asa ceva?
Si am aprobat si cumparatorii s-au imputinat, pietarii isi
strageau marfa, isi faceau monetarul razand si se duceau la casele
lor. Afara se intuneca, in piata am ramas doar eu si maturatorii
stradali, semn ca, gata, s-a terminat. Ca intr-un bar cand se
apropie de ora inchiderii, ospatarii se uita lung la tine, te intreaba
daca mai doresti sa comanzi ceva si incep sa puna scaunele pe
mese. Adica hai, simte-te si pleaca acasa. Mi-am strans marfa,
nici mai multa si nici mai putina, ceva mai ciobita, ceva mai
murdara si cu siguranta mai veche cu inca o zi. Nu ma mai ia nimeni asa. E clar.
20 noiembrie 2012
Ma asez pe scaun, pornesc muzica si ma uit pe geam. Si stalpii fug in directia diametral opusa, ei perfect drepti, inaltati pe varfuri, sus, cat mai sus, asezati la aceeasi distanta, si cand trec de ei am impresia ca am trecut de un milestone, si-s cumva mai aproape ( de ce anume?) si uite asa mai trece un stalp, si inca unul si pe asta-i un afis chicios ca a venit circul in oras si lumea nu vorbeste niciodata de circul din noi, din mine si din tine, dar evident ca lumea va aplauda la circ si va rade, dar clovnii nu-s decat tristi si macabri si animalele alea sunt doar infometate si batute si ... haituite, asa, cam ca noi, dar bineinteles ca pana la urma acrobatul va termina triplul salt cu o reverenta si atunci peste el vor cadea ropote de aplauze. Publicul e in extaz fara plasa de siguranta. Si el va zambi publicului, fiind de fapt fericit ca nu a murit azi. Ca asa-i la circ. Autobuzul opreste, oameni coboara, oameni urca, unii raman pentru inca alte cateva statii, altii isi fac loc mai aproape de usa. Coborati la prima? Eu habar nu am unde sunt. Trebuia sa ajung acasa. Dar m-am urcat in autobuzul gresit. Ma tot uit pe ecranul ala unde se afiseaza statiile si nu-mi suna nici un nume cunoscut. Oamenii sunt foarte seriosi. S-au inchis usile. Ne mai suportam putin, inca 2 minute. Imi aduc aminte de autobuzele alea vechi, alea cu trepte. Cum nu se inchideau usile pentru ca erau prea multi oameni inauntru, cum se gasea mereu cineva sa impinga si sa tipa haide domn'le mai sus ca e loc, si impingea si impingea si usile nu-i puteau cuprinde pe toti si altcineva ii raspundea un' te-mpingi asa, nu vezi ca nu mai e loc?!. Si soferul apasa iar butonul de inchis usile, oamenii se impingeau hai hai ca nu pleaca autobuzul pana nu s-au inchis usile. Noroc ca usile nu pot vorbi. Aceeasi disperare ca a ambulantei blocata intr-o intersectie.
Imi doresc sa ajung in gara, sa-mi aleg o linie la intamplare, poate 5, poate 9 si sa ma urc in tren. Fara bagaje, fara destinatie. Asta-i trenul de Timisoara? Eu sa ridic din umeri zicand O fi, nu stiu, asta-i trenul meu.
Imi doresc sa ajung in gara, sa-mi aleg o linie la intamplare, poate 5, poate 9 si sa ma urc in tren. Fara bagaje, fara destinatie. Asta-i trenul de Timisoara? Eu sa ridic din umeri zicand O fi, nu stiu, asta-i trenul meu.
3 noiembrie 2012
Sa-ti vina sa strigi si sa nu poti pentru ca nu stii cum, pentru ca nu ai cuvintele la tine si nici consoanele si nici vocalele, stii ca trebuie sa deschizi gura si sa impingi un tipat dinauntrul tau. Si vezi pe jos, in tine, cioburi de litere aruncate alandala si nu stii cum se te apleci sa le iei in maini. si sa le azvarli afara din tine. Dar nu iese nimic. Nici macar un harait. Cat de eliberator ar fi un tipat. E ca atunci cand stai aplecat deasupra Wc-ului si iti vine sa vomiti si icnesti, te simti grea si plina si voma-ti sta fix in gat incat ti-e greu sa respiri, si cu toate astea tot nu poti sa vomiti. Si pastrezi totul in tine. Cuvintele sunt doar neputinta de a striga. Sau lenea. Sau teama ca batalia asta-i deja pierduta. Si atunci iti zici ACUM! De ce fugi?Sa ai pentru cateva secunde nebunia si curajul de a striga si sa nu-ti vina nici un ecou inapoi. Si sa stai asa incremenita, intr-o asteptare tampa. Si nu-ti vine nici un raspuns. Pedeapsa cea mai mare este nepasarea. Zi ceva. Stii momentul ala infim, clipa aia, secunda, milisecunda sau nanosecunda in care realizezi ca vei cadea? Atunci cand te impiedici de ceva, dar nu vezi de ce anume te-ai impiedicat, nici nu stii ca te vei impiedica, dar simti ca o sa pierzi contactul cu pamatul, ca ai inselat putin gravitatia ca apoi sa te lovesti dureros de asfalt.Si ughh doare. Nu o sa invat niciodata sa cad frumos. Nu-ti ramane decat sa contorizezi daunele. Un genunchi lovit, o vanataie in cot... da, se putea si mai rau de atat. Ne scuturam de praf si mergem inainte. Obligatoriu inainte, ca la semnele de circulatie.
24 octombrie 2012
Little drop of poison
Pentru cat timp te mai am?
40 de minute sau pana cand ma lasa bateria depinde care se intampla primul.
Cand vii?
La 12 aterizez. Te sun cum ajung.
Hai mai repede.
Mi-e cam teama. Nu stiu cum e sa conduci o masina turata fara frane, dar cred ca sentimentul e acelasi.
Stii, inainte de a te cunoaste viata mea era monotona. Acum parca a explodat bomba de la Hiroshima. KABOUM.
Mi-a luat capul in palmele lui si mi-a spus
sa nu te puna dracu sa dispari.
Si de ce as face asta?
Nu stiu...sa nu dispari. Da?
Nu am de ce sa o fac.
M-am intors cu spatele la el, mi-am sprijinit coatele pe un gard, si-a pus bratele in jurul meu si ne-am uitat amandoi la ratele din IOR.
Stii, acolo, in Giugiu, ma intrebam cand o sa ma saruti?
Stii, acolo, in Giugiu, ma intrebam cand o sa te sarut? Muream de pofta sa o fac. De cand te-am vazut.
Zambesc aiurea asa ca vaca, fara motiv, si oamenii se uita ciudat la mine.
Stiu, am observat si eu zambetul asta tamp de dimineata in oglinda.
Isi trece degetele din parul meu si mi-l da dupa urechi.
Esti frumoasa.
Eu rad si nu stiu ce sa zic, ma rusinez si imi pun capul pe pieptul lui uitandu-ma prin geam.
Si dupa ceva timp mi-e dor-ul meu nu s-a mai potrivit cu si mie-ul lui.
Pacat ca imi placeai. Pacat ca ma crezi asa proasta. Pacat ca minti asa prost.
24 august 2012
Nevermore
M-a asezat cu capul pe umar si mi-am afundat fatza in parul lui. Un par lung, negru, curat si drept. L-am privit si i-am zis niciodata. Uh, si ce emotii aveam. A privit mirat in jos, spre mine, niciodata? Am incuviintat din cap. Si-a mutat privirea in gol. Pentru cateva secunde m-a crezut. Pentru cateva secunde m-am crezut.Apoi am tacut prelungind momentul. Apoi ceasul a sunat.
22 august 2012
No surprises
cumva se instalase o liniste apasatoare intre noi, o liniste ciudata , linistea aia cand nu mai ai ce sa spui, si te gandesti sa incropesti ceva, sa zici ceva, orice, numai sa spargi cumva linistea aia, si cu cat te gandesti mai mult cu atat nu gasesti nici un liant, o sfoara pe care sa i-o arunci, o ancora, un carlig, ai arunca si un capat de ata numai sa se incropeasca ceva pentru ca pur si simplu nu mai suporti linistea aia , iti urla toate urechile, toate scaritzele, ciocanele si nicovalele se lovesc dureros si timpanul si firele de par iti vibreaza puternic si te intrebi daca ai surzit, poate ai surzit de nu mai auzi nimic, poate nici creierul nu mai functioneaza, ideile refuza sa apara. Totul se amplifica, exact ca un bulgare de zapada rostogolindu-se, marindu-se infricosator, Si simt cum linistea aia incepe sa capete consistenta, sa devina pastoasa, apoi grea, se solidifica, din ce in ce mai grea, direct proportionala cu timpul, si acum devine atunci si linistea mai ia un kilogram cu fiecare atunci adaugat, si mie mi-e greu sa respir si imi apasa toate celulele, si parca celulele mele nu mai sunt celule ci urechi in miniatura si simt cum ma umplu toata de ele ca atunci cand ai pojar. Sunt plina si mi-e scarba si as urla, distanta dintre noi se mareste si mi-e greu sa indur toate astea fara a putea verbaliza ceva, sau macar icni. Si ma uit la tine, dar tu nu te uiti la mine si nu stiu ce sa fac sa ma vezi, mi-e teama ca tot aerul dintre noi se va transforma in ciment.Si ce dracu ne facem atunci?
15 august 2012
Cu o zi inainte mi-a trimis pozele astea, cu mesajul ca trebuie sa vin o data sa vad.
Am uitat sa-ti zic ca pe aici trebuie sa urcam
Pe bune, zic eu uitandu-ma in sus la scara de incendiu ce dadea pe terasa blocului. Pai ma tine pe mine scara asta?
Te tine, cum sa nu?imi zice el zambind.
De cand eram mica mi se pareau foarte antipatice scarile de incendiu. Apoi m-a apucat frica de inaltime, de cadere, mi-am facut multe scenarii cum as putea sa mor acolo, ba ca se desprinde scara, ba ca se rupe o bara metalica, ba ca ma ia ameteala. Nu stiu daca am neaparat fobie de inaltimi, dar mi-e teama de cadere. In majoritatea viselor mele cad si ma trezesc foarte speriata. Dar m-am urcat. Si dupa ce mi s-a normalizat pulsul mi-a placut ce am vazut. M-am uitat in jur lasand o distanta considerabila intre marginea terasei si mine. Mi-a adus o patura si multe perne si am stat sub cea mai mare cutie de Pepsi ever. Din cand in cand ma uitam la cutie daca o sa se desprinda si o sa cada pe noi? Nu se desprinde, nu are cum,imi raspunde razand . Dar acolo se poate urca? Da,uite sunt scari. Pfff, nu m-as duce acolo nici sa ma platesti. Si in soarele dupa-amiezei, cu un vant placut am stat si am povestit. Ma mai ridicam din cand in cand in fund si ma uitam in jur. Mi-a fost dor de Bucuresti :)
Am uitat sa-ti zic ca pe aici trebuie sa urcam
Pe bune, zic eu uitandu-ma in sus la scara de incendiu ce dadea pe terasa blocului. Pai ma tine pe mine scara asta?
Te tine, cum sa nu?imi zice el zambind.
De cand eram mica mi se pareau foarte antipatice scarile de incendiu. Apoi m-a apucat frica de inaltime, de cadere, mi-am facut multe scenarii cum as putea sa mor acolo, ba ca se desprinde scara, ba ca se rupe o bara metalica, ba ca ma ia ameteala. Nu stiu daca am neaparat fobie de inaltimi, dar mi-e teama de cadere. In majoritatea viselor mele cad si ma trezesc foarte speriata. Dar m-am urcat. Si dupa ce mi s-a normalizat pulsul mi-a placut ce am vazut. M-am uitat in jur lasand o distanta considerabila intre marginea terasei si mine. Mi-a adus o patura si multe perne si am stat sub cea mai mare cutie de Pepsi ever. Din cand in cand ma uitam la cutie daca o sa se desprinda si o sa cada pe noi? Nu se desprinde, nu are cum,imi raspunde razand . Dar acolo se poate urca? Da,uite sunt scari. Pfff, nu m-as duce acolo nici sa ma platesti. Si in soarele dupa-amiezei, cu un vant placut am stat si am povestit. Ma mai ridicam din cand in cand in fund si ma uitam in jur. Mi-a fost dor de Bucuresti :)
11 august 2012
Silence is sexy
S-a oprit. In linistea inghetata, sunetul propiei respiratii nu era decat un zgomot asurzitor. A tras aer in piept si si-a oprit respiratia. Isi simtea pulsul in timpan. Bum-bum...bum-bum.Inchide ochii doar ca sa deruleze scena, sa reuseasca sa gaseasca momentul infrangerii, momentul in care a pierdut controlul. Poate cand i-a deschis usa...poate prima palma primita imedita dupa ce el a intrat inauntru, palma care i-a ars obrazul, a fortat-o sa-si intoarca capul, ca apoi sa-si ridice privirea si sa-i spuna fara cuvinte asta a fost tot? Cumva el a simtit toate astea, ezitarile ei nu erau decat un hai vino lasciv. Dar astea nu au fost decat in inchipuirea ei. Da drumul aerului din plamani si-l simte impersonal. Ca si cum aerul s-ar fi transformat intr-o bila de plastilina care se deformeaza la fiecare lovitura de perete. Nu, momentul acela pe care il cauta ea nu era ieri. Nici azi, nici acum doua zile. Era cu ani in urma, poate chiar inainte sa se fi nascut. Rade la acest gand. Predispozitie genetica, fatalitate, my ass. De fapt unde vor ajunge toate astea? Se tranteste pe fotoliu si ia in mana telefonul. Stie ca la celalat capat va fi mereu cineva. Dar acum nu are pe cine suna. Si ca trasnita isi aduce aminte de renuntare, de cum si-a lasat mandria intr-un vagon de metrou, de fuga, de lungile conversatii in care se certau, se impacau, se injurau, se iubeau, de rani care nu se vad, de o alergatura inutila, de cautari, gesturi care inseamnau mai mult decat vorbe. De zbor. De cum vibra in perfecta concordanta telefonul cand suna a mesaj. Acum e doar liniste. O liniste apasatoare, cleioasa care-i incetineste miscarile si rationamentul.Insinuanta ca o femeie usoara. Si-ar aprinde o tigara dar nu ar suporta sunetul tutunului arzand. Deblocheaza tastatura. Ar vrea sa-l sune. Dar e prea tarziu acum si nu are ce sa-i spuna. Si penibilitatea momentului ii aduce aminte de o piesa de teatru vazuta in care o ea refuzand despartirea ramane legata de telefon. Nu de aparatul propriu zis ci de el. Si e atat de patetica si victima cum numai o femeie care iubeste poate fi.Se ridica greoi si se taraste pana la pat. Se aseaza pe o parte, apoi se tranteste pe burta. Si simte o greutate ce o apasa, doua brate ce o cuprind si o respiratie in ureche. Dar ea stie ca este singura. Nu are cine sa intre in casa. Simte furnicaturi pe tot corpul ca atunci cand ti-a amortit o mana si i se face brusc frig. Dar ii este cumva bine in inclestarea aceea imateriala. Si se gadeste ca daca s-ar misca putin totul ar disparea. Asa ca ramane acolo, intepenita, intre niste brate mari grele. Linistea e sparta doar de o respiratia care nu este a ei.
De trei zile incerc sa-mi dau seama unde as vrea sa ajung cu textul asta. As putea ajunge oriunde cu el, l-as putea modela dupa bunul plac. Stiu asta. Problema e ca nu stiu in ce directie sa o iau. Deci il las asa cu speranta ca il voi continua candva. Undeva, candva mi-ar fi placut sa se intample toate astea.
Cam despre asta e vorba http://www.youtube.com/watch?v=hex6IErt9do
De trei zile incerc sa-mi dau seama unde as vrea sa ajung cu textul asta. As putea ajunge oriunde cu el, l-as putea modela dupa bunul plac. Stiu asta. Problema e ca nu stiu in ce directie sa o iau. Deci il las asa cu speranta ca il voi continua candva. Undeva, candva mi-ar fi placut sa se intample toate astea.
Cam despre asta e vorba http://www.youtube.com/watch?v=hex6IErt9do
Abonați-vă la:
Postări (Atom)