S-a oprit. In linistea inghetata, sunetul propiei respiratii nu era decat un zgomot asurzitor. A tras aer in piept si si-a oprit respiratia. Isi simtea pulsul in timpan. Bum-bum...bum-bum.Inchide ochii doar ca sa deruleze scena, sa reuseasca sa gaseasca momentul infrangerii, momentul in care a pierdut controlul. Poate cand i-a deschis usa...poate prima palma primita imedita dupa ce el a intrat inauntru, palma care i-a ars obrazul, a fortat-o sa-si intoarca capul, ca apoi sa-si ridice privirea si sa-i spuna fara cuvinte asta a fost tot? Cumva el a simtit toate astea, ezitarile ei nu erau decat un hai vino lasciv. Dar astea nu au fost decat in inchipuirea ei. Da drumul aerului din plamani si-l simte impersonal. Ca si cum aerul s-ar fi transformat intr-o bila de plastilina care se deformeaza la fiecare lovitura de perete. Nu, momentul acela pe care il cauta ea nu era ieri. Nici azi, nici acum doua zile. Era cu ani in urma, poate chiar inainte sa se fi nascut. Rade la acest gand. Predispozitie genetica, fatalitate, my ass. De fapt unde vor ajunge toate astea? Se tranteste pe fotoliu si ia in mana telefonul. Stie ca la celalat capat va fi mereu cineva. Dar acum nu are pe cine suna. Si ca trasnita isi aduce aminte de renuntare, de cum si-a lasat mandria intr-un vagon de metrou, de fuga, de lungile conversatii in care se certau, se impacau, se injurau, se iubeau, de rani care nu se vad, de o alergatura inutila, de cautari, gesturi care inseamnau mai mult decat vorbe. De zbor. De cum vibra in perfecta concordanta telefonul cand suna a mesaj. Acum e doar liniste. O liniste apasatoare, cleioasa care-i incetineste miscarile si rationamentul.Insinuanta ca o femeie usoara. Si-ar aprinde o tigara dar nu ar suporta sunetul tutunului arzand. Deblocheaza tastatura. Ar vrea sa-l sune. Dar e prea tarziu acum si nu are ce sa-i spuna. Si penibilitatea momentului ii aduce aminte de o piesa de teatru vazuta in care o ea refuzand despartirea ramane legata de telefon. Nu de aparatul propriu zis ci de el. Si e atat de patetica si victima cum numai o femeie care iubeste poate fi.Se ridica greoi si se taraste pana la pat. Se aseaza pe o parte, apoi se tranteste pe burta. Si simte o greutate ce o apasa, doua brate ce o cuprind si o respiratie in ureche. Dar ea stie ca este singura. Nu are cine sa intre in casa. Simte furnicaturi pe tot corpul ca atunci cand ti-a amortit o mana si i se face brusc frig. Dar ii este cumva bine in inclestarea aceea imateriala. Si se gadeste ca daca s-ar misca putin totul ar disparea. Asa ca ramane acolo, intepenita, intre niste brate mari grele. Linistea e sparta doar de o respiratia care nu este a ei.
De trei zile incerc sa-mi dau seama unde as vrea sa ajung cu textul asta. As putea ajunge oriunde cu el, l-as putea modela dupa bunul plac. Stiu asta. Problema e ca nu stiu in ce directie sa o iau. Deci il las asa cu speranta ca il voi continua candva. Undeva, candva mi-ar fi placut sa se intample toate astea.
Cam despre asta e vorba http://www.youtube.com/watch?v=hex6IErt9do
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu