Sa-ti vina sa strigi si sa nu poti pentru ca nu stii cum, pentru ca nu ai cuvintele la tine si nici consoanele si nici vocalele, stii  ca trebuie  sa deschizi gura  si sa  impingi un  tipat dinauntrul tau. Si  vezi pe jos, in tine,  cioburi de litere aruncate alandala si nu stii  cum se  te  apleci sa le iei in  maini. si  sa  le  azvarli afara  din tine. Dar nu  iese nimic. Nici macar  un harait. Cat de  eliberator ar fi un tipat. E ca  atunci cand  stai  aplecat deasupra  Wc-ului  si iti  vine sa vomiti si  icnesti, te simti  grea si plina si  voma-ti  sta  fix in  gat incat ti-e greu sa  respiri, si  cu  toate  astea  tot  nu poti sa  vomiti. Si pastrezi totul in tine. Cuvintele  sunt doar neputinta  de  a  striga. Sau lenea. Sau teama ca batalia asta-i deja pierduta. Si atunci iti  zici ACUM! De ce fugi?Sa ai pentru cateva  secunde  nebunia si  curajul de a striga  si sa  nu-ti  vina  nici  un  ecou  inapoi. Si sa stai asa incremenita, intr-o asteptare tampa. Si  nu-ti  vine  nici un  raspuns. Pedeapsa  cea  mai  mare  este  nepasarea.  Zi ceva. Stii momentul ala infim, clipa aia, secunda, milisecunda sau nanosecunda in care realizezi ca vei cadea? Atunci cand te impiedici de ceva, dar nu vezi de ce anume te-ai impiedicat, nici  nu stii ca  te  vei impiedica, dar simti ca o sa pierzi contactul cu pamatul, ca  ai  inselat   putin gravitatia ca apoi sa te lovesti  dureros de asfalt.Si ughh doare. Nu o  sa invat niciodata sa  cad  frumos. Nu-ti  ramane decat sa   contorizezi daunele. Un genunchi lovit, o  vanataie in  cot... da, se putea si  mai  rau de  atat. Ne scuturam de  praf si mergem inainte. Obligatoriu inainte, ca la  semnele  de  circulatie.