No surprises

 cumva  se  instalase o  liniste  apasatoare intre  noi,  o  liniste   ciudata , linistea  aia cand   nu  mai  ai  ce  sa   spui, si te gandesti  sa incropesti  ceva, sa   zici  ceva, orice, numai sa  spargi cumva   linistea  aia,  si cu  cat te  gandesti  mai mult cu atat  nu  gasesti  nici un  liant,  o sfoara pe  care  sa  i-o   arunci, o ancora, un carlig, ai arunca  si un capat de  ata numai sa   se  incropeasca ceva pentru  ca pur si simplu  nu  mai   suporti linistea aia , iti urla toate urechile, toate scaritzele, ciocanele si  nicovalele se lovesc dureros si timpanul si firele de   par iti vibreaza puternic si te intrebi daca  ai  surzit, poate   ai  surzit de nu mai  auzi  nimic, poate   nici   creierul nu  mai functioneaza, ideile refuza sa apara. Totul se amplifica, exact ca un bulgare de zapada rostogolindu-se, marindu-se infricosator, Si  simt  cum linistea  aia  incepe  sa  capete  consistenta, sa  devina pastoasa, apoi grea, se solidifica,  din ce in ce mai grea, direct proportionala cu timpul, si acum devine atunci si linistea mai ia un kilogram cu fiecare atunci adaugat, si  mie mi-e greu sa respir  si imi apasa toate celulele, si parca celulele mele nu mai sunt celule ci urechi in miniatura   si simt cum ma umplu toata de ele ca atunci cand ai pojar. Sunt plina si  mi-e scarba si as  urla, distanta dintre noi se mareste si  mi-e greu sa indur toate astea fara a putea verbaliza ceva, sau macar icni. Si ma uit la tine, dar  tu  nu  te uiti  la mine si nu stiu ce sa fac sa ma vezi, mi-e  teama ca   tot aerul dintre  noi  se  va transforma in ciment.Si ce  dracu  ne   facem atunci?