20 decembrie 2011

The memory remains

Nu  ma  simt  acasa  nicaieri. Cand  vin  de la    job  dimineatza   intru    pe  furis, sa  nu  fac  zgomot, desi   stau  singura. M-am  mutat de   atatea ori de cand  stau in Bucuresti. Nici  la mama, unde  am  stat  19 ani,  nu  ma  mai  simt acasa. Imi vine   mereu   greu  sa merg  acolo,  sa-i  vad   mai    batrani, mai putini, cum  cad  pe  rand  ca piesele  de  domino. Cel  mai   trist  si  de  speriat  mi se   pare  sa   nu-ti  mai  aduci  aminte,  sa   nu  mai  recunosti persoanele   dragi, sa   nu  mai   stii sa  te imbraci. Da, stiu ca   multi   spun ca   uitarea  este  asa   o  binecuvantare, mie  nu  mi se  pare. Sora bunicii  mele  a  fost  diagnosticata  cu   dementa  senila. Cateodata   nu-si  mai recunoaste    fata, cateodata incurca personanele, cateodata uita  cum se inchid    nasturi.  Spunem  cat  suntem  tineri si  demni  ca vrem  sa    murim  cat  mai putem, sa   nu  ne  chinuim,  sa  nu ne    doara, sa nu  stam  imobilizati la    pat. Cati  dintre  noi  ajunsi  acolo  isi  mai  aduc  aminte  de    spuneau? Cei din jurul nostru  sunt  foarte  egoisti. Trag aer  in piept si pun  mama pe   clantza. Este mereu deschis. Saru' mana.


 Privirea  lui  ma   facea  sa  ma    simt  vinovata. Desi  nu    facusem  nimic, imi  venea   din ce   in  ce  mai    greu  sa-l privesc in   ochi, sa-l  infrunt. Mi se  parea  o lupta  deja pierduta, inainte  de a  fi  macar   inceputa. Venea si statea  la  mine doua  trei  zile  niciodata  mai mult. Timp in care  imi era imposibil sa  mananc, sa  dorm. Prezenta lui  acolo  ma   umplea  de   venin,  scarba ,  furie  si   neputinta  de  a-i spune  ca  nu-l  mai  suport,  ca   vreau sa  plece  dracului, ca  langa  el    nu  mai  stiu sa  fiu eu. Tot  zvacul   inceta  cand   ma  saruta.  Si  cand   ma  futea  deja  nu  mai  conta  nimic.  Desi  ma  chinuiam  si   ma  macina inauntru,  aveam  cele  mai    crunte orgasme  cu  el.  El era  de fapt un  taran, nesimtit si arongant  si  eu    aia   proasta  care-l imbracam in    haine  de  gala pe  care   el  nu   le   merita.  Singurul  lui  merit  fiind  ca   futea  bine. Si  realizam  ca sunt altcineva cu el. Plecarea lui   era  mereu  ca o   eliberare. Ma certam  ca-s proasta  si  ca-l  primesc  mereu  inapoi. S-a intamplat  ceva   independent de  vointa  noastra si  nu  ne-am  mai   vazut. Ne-am intalnit dupa  mult timp. Nu  mai   avea   aceeasi influenta  asupra  mea, nu-mi mai   spunea  nimic. Si ma    bucuram  ca  scapasem de  el,  el  uimit  ca  nu  mai  avea  nici o putere asupra  mea.


2 comentarii:

karmacoma spunea...

sa-ti iei bagajele sa te duci dracu acas' daca nicaieri nu ti-e bine. hai hushi ...

Eu spunea...

noi d-aicia nu plecam, nu plecam acasa