Am plecat de acasa convinsa ca locul meu nu mai este acolo. Nu pot sta acasa mai mult de 3 zile. Prima zi trece de obicei repede, dorm mult vorbesc cu mama si ma simt ok. Ultima noapte deja nu mai am rabdare, vreau sa plec cat mai repede, nu mai pot dormi si simt acut si dureros ca nu mai
apartin locului acela. Imi vine din ce in ce mai greu sa gasesc dorinta de a pleca acasa, chiar daca sunt rasfatata de mama cu bunatati, chiar daca imi este mereu dor de ea.
Fiecare vizita ma ingenuncheaza mai mult, ma deprima.
De cum am intrat in incapere am simtit mirosul acela specific de boala, batranete, neajutorare. Am intrat apoi in alta camera mare si in capat am vazut-o stand in fund pe marginea patului sprijinindu-se in palme. Pana sa ajungem la ea aveam de strabatut cativa metri, care pentru mine s-au transformat intr-un drum lung, anevoios. prea mult ochi ma fixau, ochi tristi , cazuti, durerosi, ochi apartinand unor corpuri mutilate de vreme. M-am asezat langa ea si mama pe patul alaturat. A slabit foarte mult si pielea i-a prins o culoare maronie. Am mai vazut undeva asta. Tot pe un pat de spital, stiu unde duce. Nu ne-a recunoscut, dar ne-a explicat ca nu intelege cum de nu mai
poate merge, ca ieri putea si ce i s-a intamplat azi de nu mai poate merge. Ea, de fapt, nu se mai poate deplasa de luni intregi. ea, de fapt nu mai are prea multa legatura cu lumea asta. Infirmiera ne-a pus la curent cu starea ei. Ea, neclintita, in aceeasi pozitie, uitandu-se din cand in cand la mama sau la mine. Iti dadeai seama atunci ca habar nu are cine esti. Apoi isi fixa privirea in podea si se adancea in gandurile ei. Am mangaiat-o pe cap, pe putinul par ramas am pupat-o si am plecat. Ne-am apris cate o tigara cum am iesit afara, am luat-o pe mama de brat si am mers
asa, ceva timp, tacand. Am iesit de acolo doborata, nu neaparat pentru ca e ruda cu mine si tin la ea si pentru ca mi-e teribil de greu sa o vad in starea asta. Chestiile astea macina cumva in tine. Si realizezi ca poate vei fi si tu acolo si nu vei avea ce face.
Nu am simtit ca a fost Craciunul. Cu toate sarmalele, placintele, carnatii si nu mai stiu ce felurite chestii, daca nu ninge parca e tot degeaba. Maine va fi un nou an. Nu am avut niciodata planuri, rezolutii, sperante. Sper din tot sufletul maine sa ninga,
sa ninga mult si frumos, ca pe 1 ianuarie sa-mi vad orasul alb, amortit cu cat mai putini oameni pe strada, daca am noroc chiar nici unul. Doar noi doua :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu