Asa

Sunt in troleu, pe scaun. Ma uit afara prin geam. Vreme faina, nu de iarna, dar  faina ca  doar ce plouase. Si simt cum incepe sa  mi sa  naclaiasca privirea, sa vad in ceata si simt doua lacrimi  curgandu-mi pe obrazi si aterizand pe geaca. Ma uit  mirata in jos si  ma gandeasc cat de penibil este  sa incepi sa plangi in troleu si cat de aiurea mi se pare sa nu ai  absolut  nici un  motiv.  Nu-s deprimata, nu am  absolut   nici o suparare, nu-s inainte de ciclu, nu ma doare  nimic inauntru.  Si totusi  nu-mi pot stapani lacrimile, nu le simt ca fiind ale  mele, dar le simt curgand  mari si grele. In fatza mea, doua  fete prinse intr-o discutie, razand zgomotos de le pot auzi cu castile in urechi. Ma ridic de pe scaun si  ma indrept spre  usa. Sper sa  nu  mi se  fi intins rimelul si toate  cele pe fatza. Ma sterg cu  mana, usile se deschid si  bag  mana repede in  buzunar dupa   o  tigara.  Mi-o aprind cum  ies  din troleu,  trag  fumul cat  mai in  mine.  Incerc sa-mi potrivesc respiratia in timp ce trec strada sa iau tramvaiul. Pentru  moment se pare ca am  izbutit.  Ma uit in  oglinda sa  vad  starea machiajului. Imi vine sa rad, machiajul persista, ochii  nu-s umflati si rosii.  Imi  trag  nasul, ma sui in tramvai, ma asez pe scaunul acela unde  nu am pe  nimeni  in fata sau in spate, asa, pentru  orice  eventualitate.  Ma uit  iar afara, masini  asteptand  la  semafor, oameni  cu  umbrele. Si simt cum de  data  asta  nu  mai  am scapare, cum  ma ia  ceva dinauntru,cum e  mareste si  cum  se revarsa peste  mine. Nu-mi  mai   pot controla muschii  fetei, barbia imi tremura, realizez ca this is it  si  nu mai am cum sa ma impotrivesc, imi pun  mana la  gura, imi strang  nasul intre  degetul  mare si aratator si-i dau drumul  sa  curga. Plans d-ala   cu spasmuri de parca s-ar termina lumea in doua secunde. Nu  inteleg  nimic, realizez penibilul situatiei si sper sa  nu  ma  vada  nimeni Imi vine sa urlu.  Imi  trag  nasul de   zor, incerc  cum pot  sa   domolesc  toata  chestia  asta. Imi scot  iar oglinda, ochii- s injectati, repar ce  pot la  fatza  mea ca mai  am  o  statie  si  cobor. Simt  ca  nu a  fost  tot, ca  au  mai  ramas  ceva  ramasite  acolo, dar  ma    fac  ca  nu    vad si  nu aud, totusi, am treaba  azi. Habar  nu am  ce  a  fost  asta!




Mi se  pare   fantastic  sa  fii actor, sa te  uiti o ora, doua, sa fii nebun, curva, virgina, preot sau whatever, sa tipi, sa razi, sa plangi, sa vezi  chestii unde-i nimic. Sa dai in continuu, sa ridici o  sala  in  picioare, sa fii aplaudat, iar si iar, sa i se umezeasca  cuiva ochii  si  sa-ti  multumeasca in  gand.  Am fost la  Marchizul de  Sade La Odeon. Foarte frumoasa piesa. Ma uitam  din  cand in cand la ea, era  total absorbita, nu vedea decat  scena. Si  traia si  ardea. Mi-a placut. Am revazut clipul si  am  avut  aceeasi  emotie, n-as  sti sa o descriu. La teatru  miroase  mereu  frumos, a teatru, a frumos.