Cuvintele ii  apartineau  si ea  stia  asta. Stia ce putere avea  asupra  lor, stia  cum sa  le  aranjeze. Da, cuvintele  erau  numai  ale  ei, ea  le stapanea, le  ordona dupa   bunul plac  asemenea  gospodinelor care isi  aseaza  meticulos in camara borcanele  cu muraturi si apoi se uita la  ele cu  satisfactie. Ordinea... mereu i-a dat o stare de   liniste. A stiut mereu  ca nu e  frumoasa, nici foarte  desteapta, nici talentata in vreun fel. De  aceea a  ales cuvintele, s-a inarmat cu  ele, le-a  modelat ca pe pasta de lut. S-a simtit un fel de  demiurg. De fapt, cuvintele  erau paravaul ei, patura sub care se  ascundea cand era  mica. Stia atat de bine ce  raspunsuri sa dea incat  ceilalti sa fie  multumiti. Sa arate ca  nu-i pasa cand ii pasa, ca ii pasa cand  este indiferenta, sa fie tare, sa  nu o atinga nimic.  A inceput sa  zambeasca la   gandul ca   poate este  valabil pentru toti oamenii, poate  toti se  ascund in spatele  lor. Poate puterea pe care   si-o imagina ca  o  are  nu-i decat in mintea ei. In  momentul acela  totul ar  fi devenit  extrem de   trist. Pe asta  mizase. Alta carte  nu  mai  avea. Ce-i de   facut atunci?

 Se  uita in  jurul  camerei si vede  cuvintele  asezate intr-o ordine desavarsita.  Un   dar,  un  poate,  un   nu numai.  Si alte  cateva  sute. Zambeste. Toate  aceastea o asteapta pe  ea. Doar pe ea. Nu-s acolo decat pentru  ea.  Se  aseaza in pat si se lungeste. Stie ca se   va trezi   cu cel putin o  ora inainte  de   a   suna ceasul, se va uita in  jur,   va plescai  multumita la   gandul   ca  mai are  o  ora de   dormit, inca o  ora sau   mai mult, se  va intoarce pe  partea  cealalta, amagindu-se  ca va  adormi,  se  va  intoarce  de  pe   o  parte  pe  cealalta si  nu  va  putea   adormi fiindu-i frica  sa  nu   se  mai   trezeasca. Ceasul va  suna, se va  ridica in capul oaselor  si se va  tarai greoi pana in  baie. O   noua  zi.