Bucuresti. 5 dimineata. Ies de la job si nu mai iau metroul. Din cand in cand mi se face dor de Bucuresti. Si atunci vreau sa-l vad. Ca o intalnire , doar eu si el, restul oamenilor nu-i vad, nu conteaza. Conteaza sa-l vad, sa-i simt. Doar in centru simt ca-s in Bucuresti, zona dintre Facultatea de Drept si Universitate si centrul vechi. Poate pentru ca acolo am petrecut atat de mult timp. Acolo ma duc cand mi se face dor de el. Cateodata merg pe jos, alta data e de ajuns sa trec cu masina. Ma incarc si-mi ajunge pentru ceva timp. As pleca si maine din Bucuresti si nu cred ca mi-ar lipsi foarte mult. Simt ca nu mai are ce sa-mi dea, mi-a dat destul cativa ani de zile. Sau , poate ca el da tot timpul, poate-s prea proasta sa vad ce-mi ofera. Simt ca e timpul pentru un alt oras. Sper sa plec cu Riana in Brasov. As pleca oriunde, pot pleca oriunde, dar nu vreau sa plec singura. Vreau sa stiu ca-mi va fi ea aproape, ma simt bine cu ea.
Vad o ambulanta cu sirena pornita. De cand sunt aici mereu m-am panicat la vederea lor. In Bucuresti mereu se aud ambulantele. Acasa, la Braila nu-mi amintesc sa aud asa des sirenele. Acasa nu ma speriau ambulantele. Intr-o zi am vazut una blocata intr-o intersectie. Trafic blocat, masini multe, inghesuite, sirenele pornite, urland, din ce in ce mai tare, mai disperat FACETI LOC!!! Masinile nu aveau unde sa se miste, vedeam soferii incercand sa faca loc, invartind nervos de volan, neputinciosi, salvarea in mijloc. Un tablou terifiant. De atunci ma panicheaza ambulantele si strigatul lor. Ma intreb pentru cine o fi, viata carui om trebuie sa o salveze, durerea cui trebuie sa o aline. Si inevitabil ma gandesc ca toti avem dureri pe care nici o pastila si nici macar ambulanta nu le poate alina.
Trecut de 5. Inca intuneric, copacii sunt albi de la ceata, oamenii amortiti. Niciodata nu mi-a fost frica sa merg noaptea pe strada. Nu m-am gandit ca mi s-ar putea intampla ceva rau. Si pana acum asa a si fost. Singura data cand am fost atacata a fost, bineinteles, in timpul pranzului. Si atacata nu in sensul ca m-a tras putin de poseta. Nu, tarata pe trepte, haine rupte si cicatrici care persista de ani. Prin geamul aburit nu se vede mare lucru. Este si murdar. Oricum nu vreau neaparat sa vad ceva. Este de ajuns sa ma stiu acolo. Inchid ochii si-mi imaginez Bucurestiul asa cum l-am vazut in primii ani de facultate. Ma vad pe mine entuziasmata, cu dorinte, sperante si ceva temeri. Toate s-au estompat in timp. Oricat m-as plimba nu am cum sa ma regasesc. Cobor si schimb la Universitate. Un hau imens care va fi cine stie cand o parcare moderna. Ma sperie. Nu-mi place, nu-mi place cum arata pasajul, nu-mi place santierul asta. Pasajul este prea ferchezuit, prea modern, prea nu mai are legatura cu ce a fost odata in el. Urc in troleu , sunt singura persoana. Ma mut de pe un scaun pe altul, e tot intuneric, geamurile tot murdare. Merg pe niste stradute mici, inguste, habar nu am pe unde sunt. As putea fi oriunde. Stiu doar unde trebuie sa cobor. Militari- Titan o ora si ceva. Am ajuns cam repede. As fi vrut intre timp sa fie lumina. Mi-ar placea sa vina un el, sa ma ia de la munca, sa ne plimbam cu masina si sa ne prinda dimineatza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu