Pe la jumatatea drumului mi-am dat seama ca vesta verde ce o purtam era singurul lucru de la el. Ah nu! Si niste cerceri de aur pe care i-am vazut in treacat zilele astea cand imi cautam o bratara. Atat! O vesta si cercei primiti de la taica-miu. Cerceii nu mai stiu cand si cum mi i-a dat. Vesta stiu ca mi-a dat-o la inmormantarea mamei lui. Stateam pe scaun fata in fata cu ea intinsa pe masa lungindu-mi manecile pulovarului si strangandu-mi pumnii de frig. Mi-a intins vesta, mi-am pus-o pe mine si m-am incalzit imediat. Era iarna si usa de la balcon deshisa. Foarte frig. Casa plina de oameni. Nu cunosteam decat patru dintre ei: mama, tatal, bunicul si bunica moarta. De fapt o cunosteam doar pe mama. Ceilalti imi erau la fel de straini ca restul care ma intrebau cum merge scoala, la ce liceu vreau sa dau sau imi explicau ce grad de rudenie avem sau cati verisori pe care nu i-am intalnit niciodata am. Discutii de cacat. La fel de cacat a fost si scena aia cand Adrian ( fiind taica-miu ) ne-a luat in brate pe mama si pe mine plangandu-si durerea cum se pricepea mai bine. Teatral si fals. Atunci l-am crezut si am sperat ca lucrurile se vor schimba. Evident ca nu! Mi-a placut de bunicul care nu a plans deloc in cele trei zile, mi s-a parut foarte frumos si demn asa impietrit in suferinta lui. Nu vedea si nu auzea pe nimeni. Poate ca a iubit-o. Pacat ca nu a stiut sa ma iubeasca. Vesta o port foarte rar, atunci cand imi este foarte frig. La un moment dat, cand faceam curatenie in haine cu fostul mi-a spus ca ar trebui sa o arunc, si asa este urata si veche si nu o port niciodata. Am luat-o pe mine. Uite o port acum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu